Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tristețea şi zădărnicia

        de Ştefan Vlăduţescu

Un senin sentiment de resemnare în raport cu trecerea timpului şi cu atenţia oamenilor domină volumul Nicoletei Cojocaru Îţi scriu poeme, iar tu nu bănuieşti (Craiova, Editura Ramuri, 2008). În plan secund iradiază o împăcare cu tot şi cu toate, precum o iertare, pe de o parte, colorată de nostalgia copilăriei, iar, pe de alta, răscolită de o anxietate delicată şi benefică, specifică stărilor de calm luminos.

Discursul nu este însă unul consolator ori vindecător. Poemele reţin evocări grave şi amintiri duioase dintr-o viaţă a sufletului, notaţii amare şi reflecţii graţioase ori cu ecouri suave, impresii resuscitate într-un moment de inspiraţie şi recuperare poetică a unor experienţe trecute. Universul volumului se completează cu dureri imaginare şi suferinţe transfigurate, cu bucurii erotice reconfigurate cu senzaţia că este prea târziu. Am zice, pe scurt, că lirica presimte temporal amurgul.

Sistemul de referinţă al acestei poezii ce deseori se înscrie într-o notă de tânguire îl reprezintă o instanţă solemnă, o instanţă îndepărtată şi multifuncţională: „Îţi scriu poeme:/ cuvinte descriptive de stări,/ dureri, speranţe/ transpuse în cuvinte/ ce plesnesc de înţeles./ Şi tu nu bănuieşti”... („Îţi scriu”). Un alt element de estetică internă, autoreflexivă îl constituie orientarea etică: „Prefac sinceritatea mea în cuvinte/ pe care vi le servesc de-a gata./ Şi totul în speranaţa/ de-a vă face mai buni” („Cu un gest devenit firesc”). În paralel cu edificarea semnificaţională, poezia îşi construieşte, îşi prefigurează şi principiile de descifrare, decriptare, decodare. O neobosită căutare stă în miezul modului de generare a acestei lirici care se individualizează şi prin fixarea căilor de interpretare a ceea ce are dublu înţeles: „Martor al meu înţeles/ am luat mereu/ câte ceva: luna, soarele,/ iarba, albastrul, dimineţile,/ nopţile, apusurile./ Azi, singură, depărtarea/ stă martoră/ fără de jurăminte/ la al meu, nu ştiu de ce,/ dublu înţeles” („Dublu înţeles”). În trăirea poetică sensurile se multiplică. Obiectele capătă drept de a semnifica dincolo de convenţiile lingvistice. Semnificaţiile sunt de neoprit.

Ideea lirică originală a cărţii constă în crearea unei relaţii de comensurare între timp şi singurătate ca formă de durere, dezamăgire ori disperare: „Singurătatea noastră/ e-o măsură a întinderii/ timpului” („Cu ea ne umplem timpul”); „Când eram copil, / cea mai mare durere/ mi se părea a fi/ aceea de a-ţi pierde mama./ Azi, când sunt mamă, / cea mai mare durere/ mi se pare a fi/ aceea de a-ţi pierde copilul” („Ori de câte ori ...”).

Poezia nu este doar artă, ea se precipită ca o poezie a poeziei, ca o intervenţie în experienţa estetică: „Prin aceste cuvinte dilatate şi transparente/ încerc de fapt/ să-mi înalţ fiinţa” („Prin aceste cuvinte”); „Destul de grele pe suflet îndoielile/ păcatele, teama, singurătatea!” („Fantastic de bine”). Din toate acestea, în formula existenţială a eului liric, cu aceste versuri, intră tristeţea: „Eu sunt aceeaşi,/ doar că uneori mai trist㔠(„Nu vă miraţi”). Există o anumită modalitate a înţelepciunii pe care viaţa nu o poate refuza: tristeţea de a înţelege greaţa, lehamitea şi deşertăciunea. Marea suferinţă pe care, în ultimă instanţă, fiinţa umană o probează când se preocupă de scris o găsim în zădărnicie, percepută ca „exil intern” ( cu o expresie a lui N. Manolescu din „Istoria...”, 2008, p. 1201): „Eu zilnic îţi scriu/ doar-doar mă vei ierta/ (pentru ce nu ştiu!) / şi-mi vei ridica exilul” („Eu zilnic îţi scriu”) .

Ceea ce ne descifrează acest volum sunt zădărnicia în timp şi tristeţea în emoţii. Ele deschid o cale pe care acest lirism poate evolua.

© 2007 Revista Ramuri